Menu
Ceasul indica ora 12:00. Era o zi frumoasă și însorită din luna Iulie.
2015 era anul în care cariera mea prindea avânt.
Doar ce terminam cartul de navigație de dimineață și mă duceam spre camera mea pe nava.
Aveam un job stabil și bine plătit, exact cum fusesem intruit încă din copilărie să obțin.
Am învățat din greu și am terminat facultatea fără probleme.
Nu aveam datorii, nu cheltuiam banii aiurea, ci făceam totul ca la carte.
Deschid ușa camerei, intru și mă opresc o secundă.
Ma uit în stânga, apoi în dreapta… camera se cam clătina, doar eram pe ocean.
Mă așez pe pat și continui să mă uit în gol la pereți.
Îmi tot venea o întrebare în cap:
-oare va trebui să fac meseria asta pentru tot restul vieții?
Căutam deja un raspuns de ceva timp. Părea că am luat toate deciziile corect, dar ceva lipsea din viața mea.
Am zis să termin cu prostiile și să-mi văd de treabă în continuare.
O dată pe lună, scena se tot repeta: chiar sunt obligat să practic acest job pentru tot restul vieții mele?
Părinții mei au sacrificat destul de mult că să pot face facultatea, nu-i pot dezamăgi.
Majoritatea colegilor mei nu își găsesc un loc de muncă prea usor, așa că trebuie să termin cu gândurile astea. În plus nu voi găsi în Romania un salariu atât de bun.
În acel voiaj am început să citesc o carte: Tată Bogat, Tată Sarac, scrisă de Robert Kiyosaki.
N-am înțeles mare lucru din ce am citit, dar cartea m-a pus pe gânduri.
După ce am terminat voiajul respectiv, întrebările au continuat să vină:
-Dacă mi-am ales cariera greșit?
-Oare e prea târziu să încep altceva?
-Cum pot să mă reprofilez?
-Pe cine pot să întreb?
Am avut nevoie de 6 ani ca să ajung în funcția de Ofițer de Punte: 4 ani de facultate, 2 voiaje de cadeție, examen de brevet, mulți bani cheltuiți pe cursuri și multe frustrări adunate.
Am depus așa mult efort, încat părea o nebunie să renunț la tot, doar că mi-a venit mie ideea prostească de a încerca altceva în viață.
Jobul de ofițer de punte plătea foarte bine, undeva la 3000$ pe lună, aveam numai recomandări bune, iar în sfârșit companiile mă căutau ca să-mi ofere voiaje, nu trebuia să mai merg eu din ușă în ușă.
Pe hârtie, cariera mea era foarte clară. Până la vârsta de 35 de ani aveam să ajung comandant de navă. În prezent aș fi fost cam la 3 ani distanță de acest targhet, dacă aș fi continuat să navig.
Totuși ma simțeam gol pe interior, simțeam ca viața mea nu prea duce nicăieri.
Problema era că alegerea de a pleca pe navă nu prea îmi aparținea, eu doar urmam ce m-au instruit parinții mei să fac, ca să am un trai decent.
Ei își doreau ca eu sa am o viață mai bună decât a lor. Nu consider ca am fost niciodată sărac, mereu am avut ce mânca, unde dormi și cu ce ma îmbrăca.
Dar viața a fost grea, plină de lipsuri, de “nu avem bani acum”, plină de “poate la anul”, mereu a lipsit ceva, cel puțin asta îmi aduc aminte din copilărie.
Acel ceva, ce a lipsit familiei mele pe vremea adolescenței mele, părea că îmi lipsea și mie acum ca adult.
Părinții mei au muncit din greu ca să ne fie bine, dar consider ca sacrificiul lor față de muncă a fost mult mai mare decât răsplata primită.
Tatăl meu și-a petrecut o bună parte din viață plecat de acasă, fie pe platformă, fie pe navă, iar acum urma să îi calc pe urme.
Mama mea a fost nevoită să se reprofileze, după 25 de ani la același loc de muncă, când postul ei a fost restructurat.
Am început sa urăsc realitatea, că oricând fac o gafă cu viața mea, îmi pot pierde locul de muncă.
În lumea navigatorilor, o gafă poate însemna inclusiv 1-2 ani de absență de la voiaje, timp în care să încerci altceva, un job la uscat sau un business.
Odată ce ieși din schemă și începi să aduni timp nepetrecut pe mare, ești considerat un risc pentru companii, iar următorul voiaj e posibil să nu mai apară.
Am decis sa continui să caut acel “ceva” ce-mi lipsea și am început să am îndoieli mai mari, față de actuala carieră.
Trebuia sa fac multe sacrificii și sa o iau pe o cale diferită de ce învățasem în școală și în cei 25 de ani de de viață de până atunci.
Școala m-a învățam să-mi fie frică, să mă feresc de risc, să nu-mi urmăresc pasiunile pentru că sunt pierdere de timp.
Mi-am dat seama ca îmi lipsea educația.
Dar nu educația pe care o dobândim în școala, că doar știu să scriu și să citesc, este vorba despre un alt fel de educație, cea financiară.
Genul de educație care poate da un scop vieții, dincolo de job și pensie.
Plecarea în următorul voiaj era după colț, așa că nu aveam timp de prostiile astea.
Mi-am promis că o să continui să navig până la 30 de ani, îmi iau o casă, o mașină, pun bani deoparte și apoi ma reprofilez.
În Decembrie 2015 am fost chemat să plec într-un voiaj scurt, la urgență, dar următoarele două luni au fost cele mai crunte din viața mea.
Odată ajuns în port, în Spania, mi-a sărit în ochi sârma ghimpată din jurul navei.
Am sperat să nu fie scenariul la care mă gândeam eu.
În acel voiaj, gândurile nu mi-au dat pace. Făceam totul în scârba, nu aveam chef de nimeni, nu-mi găseam locul nicăieri, eram epuizat, agitat și mă simțeam ca la închisoare.
Programul de muncă era crunt. Începea la 06 dimineața și se încheia la 12 noaptea, în fiecare zi.
Faptul că navigam într-o zona cu risc de piraterie, lângă Nigeria, pe coasta Africii, adăuga stresului.
Acasă am stat doar 4 săptămâni și nu am avut timp să-mi limpezesc mintea pentru un voiaj nou.
Toți factorii de mai sus se adaunau puțin câte puțin.
Dormeam câte 4-5 ore pe zi, iar după o lună mă simțeam ca un zombie.
Atunci mi-a bătut la ușa primul meu prieten: epuizarea.
Pur și simplu nu voiam să mă mai dau jos din pat dimineața.
După o perioadă, a venit încă un prieten în vizită și a stat cu mine câteva luni bune: depresia.
Din acel moment, am început să trag de mine ca să fac orice activitate.
Eram atât de obosit, încât petreceam orice timp liber în pat, ca să mă odihnesc, dar tot în zadar.
Epuizarea și depresia au dus la o formă de frustrare pe care nu o mai întalnisem până în acel moment.
Eram frustrat pe viață.
Comandatul de pe acea navă avea prostul obicei să frece echipajul inutil, nu ne lăsa să dormim când se putea, ne punea să facem multe lucruri inutil, doar de dragul de a bifa un checklist.
Când toți cei 3 prieteni ai mei (epuizarea, depresia și frustrarea) au început să joace hora în jurul meu, m-am gândit foarte serios dacă vreau să fac meseria asta toată viața.
În urmă cu câțiva ani, aș fi spus cu mândrie că vreau să ajung comandant de navă.
Azi, îmi era clar ca nu mă mai atrăgea această cale.
Nu-mi plăcea navigația, citeam informații doar de nevoie, niciodată din inițiativă, iar când ajungeam acasă din voiaj, nu citeam absolut nimic, parcă fugeam de dracu.
Mi-am spus că trebuie să fac o schimbare radicală.
Să schimb funcția? Să schimb tipul navei?
Nu… trebuie să schimb cariera și să mă reprofilez complet.
Spre sfârșitul lunii Februarie, voiajul era pe sfârșite și aveam de gând să fie ultimul meu voiaj ever.
Psihic eram la pământ și nu voiam să mai trec prin asta încă o dată.
Răul trebuia tăiat de la rădăcină, schimbarea trebuia să fie rapidă.
Și de aici au apărut problemele….
-cum voi explica această decizie familiei mele? Doar m-au susținut financiar până aici.
-ce vor spune prietenii, colegii și rudele? O să mă fac de rahat?
-dacă o să lucrez pe minimul pe economie, cum o să-mi plătesc facturile?
-dacă nu o să-mi găsesc un loc de muncă, ce o să fac?
Toate întrebările erau fondate, bănuiam ce avea să urmeze.
Ca să pot face această schimbare, a trebuit să trec prin mai multe etape dureroase.
Când am explicat familiei ce decizie voi lua, și anume de a renunța la navigat, mi-au cam sărit în cap.
Au urmat câteva luni de certuri. Ei încercau să-mi explice că este o prostie să renunț, iar eu părea că sunt nebun pentru decizia pe care o iau.
Prietenii ma întrebau cu disperare în ochi: dar ce vei pune pe masă, unde te vei angaja?
Îmi era foarte rușine să nu cumva să mă angajez pe minimul pe economie și am sperat că nebunia cu Forexul mă va salva.
Dar nu a fost să fie, am pierdut toți banii în două luni și am început să îmi caut un loc de muncă în IT, un domeniu în care am crezut că am șanse.
Problema era că nu știam să fac mai nimic din ce se cerea la momentul respectiv în piață.
Skillurile dobândite pe navă nu valorau mare lucru la uscat.
Între timp m-am înscris și la a 2a facultate, profil informatică, sperând că până o termin, peste 3 ani, să găsesc și ceva bine plătit.
În luna August 2016 am avut în total 6 oferte de muncă. Am acceptat una dintre ele și surpriză: aveam salariul minim pe economie….1000 lei / lună.
Frustrarea s-a accentuat când am trecut de la salariul de navigator, respectiv peste 10,000 lei lună, la o sumă de 10 ori mai mică.
Îmi venea să-i arunc angajatorului foile în față și să-i spun: tu știi ce funcție și salariu am eu pe navă?
Dar la ce folos…în acel moment nu eram pe navă.
În fața acestui angajator, funcția mea nu valora nimic.
Inițial am spus ca, în ciuda salariului mic, voi învăța cât mai mult.
Două luni mai târziu mi-am dat seama că nu pot trăi cu acel salariu si abia îmi ajungea să-mi plătesc facturile.
Când mi-am exprimat frustrarea față de salariu mi s-a cerut să plec….
Mi-am depus demisia în luna Octombrie și am plecat cu coada între picioare, după doar două luni.
Am fost arogant și am plătit prețul.
Pentru mine, era foarte frustrant să aștept un răspuns pentru un job nou, fiindcă dura cam o lună până-l primeam.
La o lună dupa jobul anterior eram angajat în altă parte, tot pe IT, dar de data aceasta câștigam 1450 lei / lună. Tot era foarte puțin, dar era mai bine față de salariul anterior.
Mai conta că în contractul de muncă aveam minimul pe economie și restul erau la negru?
Mergeam în paralel la muncă și la facultate. Nu programul în sine era problema, ci faptul că nimeni nu voia să înțeleagă situația mea.
La facultate am fost întrebat, de o profesoara mai în vârstă, de ce nu vin mai des la ore. Când i-am explicat că muncesc în paralel, prima ei întrebare a fost dacă nu mă pot susține financiar părinții mei.
Mi s-a părut foarte ciudată întrebarea ei, mai ales ca părea să aibă ceva experiență de viață.
Avea oarecum logică, profesoara era plătită să-mi predea, dar eu nu eram plătit doar pentru prezența la ore.
I-am explicat frumos că nu mai sunt pe banii părinților și mi-am văzut de ale mele în continuare.
Alt profesor recomanda studenților să termine întâi 3 ani de facultate și 2 ani de master și abia apoi să caute să se angajeze.
Alt sfat care mi se părea prostesc și egoist.
Eu trecusem deja prin acest proces și știam că nu te angajează nimeni pe ochi frumoși.
Apoi am înțeles…facultatea era doar un business din care ei câștigau un salariu.
Profesorii cereau prezență la cursuri, la seminarii, teme și multe alte lucruri pe care nu aveam chef să le fac pentru a doua oară.
Dacă nu veneam deloc la cursuri, eram întrebat de ce lipsesc atât.
Dacă stăteam doar o oră la un seminar, cât aveam pauza de prânz, eram întrebat de ce nu stau tot seminarul.
Cineva mă întreba constant de ce nu fac lucrurile ca toți ceilalți, iar treaba asta mă irita foarte tare.
Programul meu săptămânal era în felul următor:
De la 8 la 9 dimineața mergeam la curs.
De la 9 la 12 eram la muncă.
Între 12 și 13 dădeam o fuga la un seminar.
De la 13 la 16:30 munceam iar.
După ora 16:30 fugeam iar la seminar sau laborator.
Pare un program încărcat, dar era același program ca la navă, nu era ceva nou pentru mine.
A urmat apoi prima sesiune de examene, unde am avut o mică surpriză.
O profesoară de matematică m-a întrebat unde am fost tot semestrul și de ce nu am deloc prezență la ora ei?
În mintea mea am gândit: de unde a mai apărut și materia asta?
Eu nu înțelegeam cum de mi-a scăpat o materie din orar, un semestru întreg, iar ea se uita la mine de parcă sunt căzut de pe lună.
Deși am luat nota 5.5 la examenul ei, m-a picat pentru prezență…ghinionul meu.
După altă săptămână de muncă, mă puneam să învăț pentru examenul de luni.
Am petrecut 12 ore pe zi, sâmbătă și duminică, să învăț pentru acel examen.
Luni era să fiu dat afară de la examen, când o colegă, în panică, a scos toate fițuicile din buzunar și mi le-a pus pe masă.
Vina ar fi fost a mea, că doar eu i le-am dat. În final am trecut cu 7.
Am trecut și am picat câteva examene.
După sesiune a început să mi se atragă atenția că lipsesc prea mult de la muncă, ca să merg la cursuri și examene.
Cine mi-a atras atenția nu a gândit prea mult, probabil nu avea cu ce gândi….
Apoi într-o zi oarecare, în pauza de masă, am fost la un seminar, am stat o oră, apoi m-am scuzat și m-am ridicat să plec înapoi la muncă.
Profesorul, care până atunci fusese foarte înțelegător, s-a ridicat în picioare și mi-a spus pe un ton răstit:
-Domnule Nica, luați loc, nu plecați nicăieri de la ora mea!
-Domn profesor, trebuie să mă întorc la muncă…
-AM ZIS SĂ LUAȚI LOC!
Ce naiba l-a apucat și pe asta?
Nu a dormit bine aseară? Iși arată adevarata față tocmai acum și fix cu mine? Vrea sa dovedească cât de autoritar e?
Efectiv nu voia să înțeleagă, că nu mă învoisem de la muncă ca să pot sta 2 ore la seminarul lui.
Am stat câteva secunde și m-am gândit dacă merită să mi-l pun pe tipul asta în cap. Era clar că mă știe după nume. Totuși am riscat.
Nu a mai zis nimic, așa că mi-am văzut mai departe de drum, dar am rămas cu un gust foarte amar.
Eram la studii fără taxă și aveam bursă, datorită notei luate la Bac, respectiv 9,10.
De aceea, în restul semestrului 2, nu am mai călcat pe la facultate.
Am continuat să mă dedic locului de munca, dar nu a fost suficient.
Câteva luni mai târziu, prin Mai 2017, eram iar dat afară de la locul de muncă pe motivul închiderii departamentului meu. Mi s-a cerut din nou demisia.
Bine că aveam bursa, că altă sursă de venit nu aveam.
Între timp am zis ca poate nu mi se potrivește domeniul IT.
Am aplicat mai departe la joburi în port, la care mă calificam datorită experienței dobândite pe mare.
Din păcate locurile erau puține, iar eu eram respins la fiecare examen.
După 3 astfel de încercări m-am lăsat pagubaș.
Eram super dezamăgit… parcă nimic nu mergea în favoarea mea.
Am zis că nu ma mai angajez o perioadă și încerc să-mi fac un nume prin freelancing.
Încercasem freelancing-ul în paralel cu jobul, dar nu prea aveam contracte.
Dar acum aveam planul perfect.
Voi realiza site-uri de prezentare, grafică și alte servicii pe IT, pentru firmele de crewing din oraș (majoritatea au site-urile învechite), apoi le voi cere o taxă lunară pentru administrare.
Pe hârtie planul meu avea să genereze undeva la 1000 de Euro lunar, după doar 3-4 luni de muncă.
© 2023. All Rights Reserved.