Eram la birou. Afara ploua usor si era o liniste placuta peste tot. Genul acela de inceput de saptamana relaxat.
Deodata imi suna telefonul: SEFA!
“Vin-o, te rog, in sala de sedinte!”
Stiam ce urmeaza….la ora 9:15, intr-o luni, nu prea se tin sedinte.
Ai rezultate foarte proaste, ultimele 3 luni esti numai pe langa, bla bla bla, te rog sa-ti depui DEMISIA!
SOCAT? Nu, nu chiar…. Ma asteptam la asta.
Uite cum s-a ajuns aici:
In 2018 s-a nascut fetita noastra, Ilinca. De atunci ceva s-a schimbat. Mi-am dat seama ca anii tineretii sunt de mult dusi si intru fortat in viata unui adult.
Daca pana acum imi permiteam sa nu fac anumite lucruri, ca poate nu aveam chef sau mai stiu eu ce, de acum incolo lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna.
Nu mai exista, nu am chef azi sa fac piata, nu am chef saptamana asta de munca, sunt prea obosit sa termin lucrarea respectiva.
Venirea copilului pe lume a fost ca o mana cereasca care te impinge puternic de la spate, sa-ti iesi din zona de confort.
Si stim cat de mult ne place noua oamenilor sa iesim din aceasta zona de confort. Stim bine cat de mult amanam momentul schimbarii.
Cand s-a nascut Ilinca, nu aveam un loc de munca. Ultimul loc de munca il pierdusem cu un an in urma, iar de atunci incercasem freelancing-ul.
Sigur ai auzit de Freelanceri, sunt acei oameni care isi fac programul cum vor, castiga foarte multi bani facand ceea ce le place, nu?
Nici pe departe….sunt acei oameni, care 90% din timp, nu castiga suficient pentru a plati facturile unei luni, ca sa nu mai zic ca nu au lucrari constante in fiecare luna.
Stiam ca pe termen lung nu e cea mai buna solutie. Asa ca m-am angajat.
In prima faza am gasit un part-time, Remote. Lucram pentru o firma din Bucuresti cate 2 ore pe zi, iar daca treaba mergea bine aveam sa trec pe 8 ore. Era o masura de precautie si pentru ei.
Suna grozav, nu?
Problema? Pt cele 2 ore de munca pe zi, castigam 460 de lei pe luna. Daca treceam la program full time urma sa castig de 3 ori mai mult, adica abia 1380 lei lunar.
Asa ca am mai cautat un job in Constanta si o luna mai tarziu l-am gasit. Lucram pe partea de marketing online, la o firma din oras.
Aveam 2 joburi in paralel: unul full time din care castigam 1600 lei + bonuri de masa si inca un part time de 2 h, care platea 460 lei. Total: 2060 lei + bonuri de masa, pentru un program de 10 ore pe zi.
Nu era mult, nu imi placea sa lucrez pentru nici una din companii, dar nu aveam de ales.
Am avut programul acesta pentru 5-6 luni de zile, pana am zis ca nu voi ajunge nicaieri in acest ritm. Ambele firme plateau prost si cereau mult.
Cei din Bucuresti monitorizau orele lucrate printr-un program online si ma plateau daca lucram extra, lucru destul de rar.
Cei din Constanta in schimb, nu plateau orele extra sau din weekend, dar cereau sa lucrezi astfel de ore, ocazional.
Planul era sa deschidem propria firma si tot amanam acest plan de luni buni. De ce tot amanam? Pai trebuia sa ies din zona de confort, si noua oamenilor nu ne place treaba asta.
Impins de la spate de multele ore muncite in zadar si bani putini, am facut intr-un final pasul: aveam actele de la firma noastra gata si eram oficial pe piata.
De ce am tinut neaparat sa deschid o firma si nu am mers blat, la negru, la mica intelegere?
Pentru ca lucrurile serioase nu functioneaza asa. Incercasem deja varianta aceasta si drumul micii intelegeri era pavat cu multe tepe, bani putini, contracte din an in paste, pur si simplu ceva nesustenabil.
Vrei sa ii oferi unui prieten un serviciu contra unei sume de bani.
Dar nu este vorba de un cozonac pe care il faci in 2 ore si apoi il vinzi.
Este vorba de un magazin online, cu sute de produse de adaugat, documentatie specifica de citit etc.
Pe scurt 2 luni de munca, a cate 4-5 ore pe zi…..se cam aduna.
Dar daca acel prieten, nu vrea sa te mai plateasca, ce poti face? Hai sa-ti zic ce mi s-a intamplat, cu un astfel de “prieten”.
Pretul real al proiectului, pe care urma sa-l incep, era cam 1000 de euro. Noi am negociat undeva la 500 Euro, iar dupa ce am muncit 2 luni de zile, “prietenul” a considerat ca merit doar 150 de euro pentru munca mea.
In lipsa unui contract scris, nu puteam face absolut nimic in privinta asta.
La momentul respectiv, m-a incercat un sentiment de neputinta. Am vrut initial sa continui proiectul, sa ii arat ce bine lucrez, in speranta ca voi primi suma agreata.
Mi-am dat seama imediat ca este o pierdere de timp si am renuntat a-2-a zi, inclusiv la cei 150 de euro, pe care oricum nu avea sa ii primesc.
Am considerat ca am invatat o lectie de la viata si am luat-o ca atare. Am spus ca este ultima oara cand voi lucra fara un contract scris, blat, la mica intelegere.
In acelasi caz, daca ai un contract scris, partea cealalta nu isi va permite sa nu-ti plateasca serviciul, pentru ca atunci il poti cere suma datorata, in mod legal, lucru care il va costa mult daca refuza.
Dupa ce am deschis firma, nu puteam sa am 3 locuri de munca si sa mai am timp si de familie, iar la familie nu aveam de gand sa renunt :D.
Le-am multumim celor de la Bucuresti (cei cu 2 ore / zi) pentru colaborare si mi-am vazut de drumul meu.
Lor nu le-a convenit treaba aceasta si pe ultima luna, mi-au taiat orele lucrare la jumate. Nu era vorba de o suma mare, dar era munca mea. Am zis ca trecem peste.
La jobul full time, primisem o marire substantiala, de 240 de lei si acum chiar imi permiteam absolut orice in acel moment. A fost un fel de compensare.
Acesta este momentul in care, seara dupa munca si in weekend, trimiteam 50-60 de mesaje la restaurante, cu speranta sa luam un contract cu cabina foto.
Punctul culminant a fost de Revelion, cand am facut un contract pentru 6 ore, in care castigasem cat salariul meu pe o luna.
A fost si un moment bun si un moment prost.
Vazusem potentialul adevarat al unei afaceri. Ce inseamna un contract, pe care platesti impozit la stat, ce inseamna o factura catre o alta firma etc
Daca as fi fost “la negru” in momentul acela, contractul respectiv nu ar fi avut loc si as fi inceput sa ma plang ca sistemul e de vina, ca doar in Romania se poate asa ceva.
Nu uita: problema e la tine, nu la cei din jur.
O firma serioasa are nevoie de o factura, pentru a-ti plati serviciile, iar daca nu ii poti da acea factura, se va lipsi de serviciile tale.
Ce nu mi-am dat seama la momentul respectiv, este ca intrasem in vizorul unor colegi de munca, care nu prea se bucurau de succesul meu.
Pe masura ce faceam contracte, cheful de munca imi scadea din ce in ce mai mult.
La job munceam peste 160 de ore pe luna pentru 1840 de lei.
La business lucram 16-20 ore pentru aceeasi bani.
Cam mare diferenta de ore lucrate, nu?
Neoficial, orele muncite suplimentar, si cele ocazionale prin weekend, nu erau platite. Nu primeam zile libere in plus, nu primeam absolut nimic pentru timpul si energia depusa.
Si de-a lungul timpului au fost multe ore suplimentare neplatite.
Sa nu mai zic de ora pierduta pe drum catre locul de munca, pauza de masa pe care o stai degeaba sau o muncesti si altele.
Asa ca usor usor, am inceput sa devin indiferent. Nu mai stateam peste program, in weekend refuzam sa ma mai duc, nu mai preluam din sarcinile colegilor, nu mai cautam solutii noi, nu prea mai citeam mailurile primite si nu prea raspundeam la ele.
Stii tiparul, sigur il faci chiar acum.
Am detestat de la inceput jobul pe care il aveam, desi imi placea ce fac. De ce il detestam?
Aveam o sefa care imi sufla in ceafa mereu, salariul era mic si programul de munca inflexibil si solicitant.
Adica, pierdeam 10-11 ore pe zi, ca sa fiu platit pentru 8 ore pe zi.
Din cele 8 ore pe zi, jumate le petreceam uitandu-ma pe pereti, pentru ca munca venea mereu pe bucati, nu erau niciodata sarcini legate.
Apoi 11 ore pe zi x 20 de zile lucratoare = 220 de ore pe luna, din care eram platit doar 160 de ore.
Diferenta de 60 de ore lunar, se evapora pur si simplu.
Jobul imi ocupa prea mult timp si imi producea prea putine venituri.
Cateva contracte mai tarziu, se apropia ziua de 8 Martie, eveniment pe care pana atunci il ignorasem complet, timp de foarte multi ani.
Urma sa prestam servicii, la un restaurant destul de cunoscut in oras: IANI EVENTS.
Era probabil, cel mai mare contract al nostru de pana atunci, aveam emotii, de 2 saptamani ma tot pregateam cu cele mai mici detalii. Ceream pareri in stanga si in dreapta si incercam sa vin cu ceva cat mai original si interesant pentru invitati.
Fix in urma cu 2 saptamani intrasem in concediu medical din cauza unei raceli (pe atunci nu era Covid). Puteam merge la munca, ca ma simteam binisor, dar nu voiam sa merg.
Imi era scarba de locul acela si orice scuza pentru a sta acasa si a face altceva era bine primita. Doar ca concediul medical il puteam lua pana pe 6 Martie, o zi de miercuri, iar pe 8 Martie eu aveam evenimentul pentru care ma pregatisem deja.
Doar nu era sa ma duc la munca 2 zile, nu? Am cerut concediu cu plata pentru inca 2 zile si mi-am vazut de treaba mea.
Seara de 8 Martie a iesit super. Cei de la restaurant au fost minunati, invitatii au fost super, am dansat, ne-am distrat, a fost o experienta foarte frumoasa.
Am crezut ca daca iau o “vacanta” de 2 saptamani o sa imi treaca sentimentul de scarba, dar din pacate nu a fost asa. Toate sentimentele de repulsie fata de locul de munca s-au amplificat.
Colac peste pupaza, luni cand m-am intors la munca, deja eram barfit. Unii colegi spuneau ca fusesem in concediu medical, dar m-am dus la petreceri, altii ca nu imi mai fac treaba cum trebuie etc.
De parca ei imi plateau salariul….
Cumva asta este problema colegilor cu functie de management. Uita ca sunt doar simpli angajati si ca sef este doar cel care plateste salariul la sfarsit de luna.
Daca cineva nu iti plateste salariu, nu-ti poate fi sef, ci cel mult coleg.
Sefa (care nu imi platea salariul) oricum nu ma inghitea, asa ca nu a stat sa verifice povestea. A luat in calcul ce i-a convenit si anume sa scape de mine.
O luna mai tarziu, intr-o luni, ora 09:15, ploaie usoara afara… sunt chemat in sala de sedinte unde mi se cere Demisia.
Aveam contract pe perioada nedeterminata, puteam sa fac scandal, puteam sa merg la protectia muncii, puteam sa fac o groaza de chestii, sa-mi cer orele neplatite etc
Dar nu am facut nimic din toate astea. Adevarul este ca voiam sa imi dau demisia de mult timp. Nu mai rezistam psihic in acel loc, iar dupa vacanta de Paste, urma sa plec oricum.
Asa ca in momentul in care mi s-a cerut asta, a fost ca o mana cereasca care mi-a spus: “nu-ti mai pierde timpul pe aici, ai lucruri mai bune de facut”.
Am semnat cererea de demisie si in aceeasi zi am si plecat, dupa doar 11 luni de munca acolo.
Mi-a fost greu dupa aceea? Chiar deloc…
Din luna Mai a inceput sezonul de nunti si a continua pana in luna Noiembrie, a fost de munca in fiecare saptamana.
In luna Octombrie urma sa avem nunta, iar pregatirile ne-au tinut destul de ocupati.
Multi dintre noi stam cu anii prinsi intr-un loc de munca pe care nu-l suportam, cu colegi pe care ii detestam, stiind foarte clar ca nu avem nici un viitor acolo.
De ce facem oare acest lucru? Raspunsul e destul de simplu: ne e frica sa iesim din zona de confort. Chiar daca pentru unii e nasol, salariul e mic si colegii sunt naspa, te-ai obisnuit deja acolo.
Si aici vine provocarea vietii: ramai in zona de confort si suporti toate nedreptatile sau iti dai singur un sut in fund si pleci mai departe?
© 2023. All Rights Reserved.