Menu
Când eram mic, nu înțelegeam de ce, adulții din jurul meu aveau o obsesie pentru expresia aceasta. Vedeam și singur că în copaci nu cresc bani.
Trebuie să mă apuc de treabă și să realizez site-uri pentru firmele de crewing.
Am început să sun și să trimit oferte la toate firmele din oraș.
Majoritatea mi-au raspuns repede, dar nu luasem în calcul un lucru esențial….
La vremea respectivă, nu știam ce înseamnă cerere și ofertă.
Nu luasem în calcul că s-ar putea să nu existe cerere pentru oferta mea.
Deși firmele îmi răspundeau, răspunsul era: nu mulțumim!
După vreo 50 de cereri trimise, am primit o singură ofertă de angajare pe un salariu de 2000 de lei. Era puțin cam departe de planul meu perfect.
Nu înțelegeam de ce aceste firme nu vor un serviciu esențial pentru buna lor funcționare.
Nu înțelegeam de ce au site-urile acelea antice, care abia se încarcă și nu vor să le schimbe sub nici o formă.
În mai puțin de două luni, planul meu perfect era bun de aruncat la gunoi.
Din orgoliu, am refuzat oferta de angajare și am continuat să caut proiecte individuale.
Între proiecte rare și prost plătite, se mai strecura și câte o țeapă și practic trăiam din salariul soției.
Îmi era rușine de situația mea, dar începusem să mă complac.
Anul 2017 aproape se încheiase, soția era însărcinată, iar eu nu aveam nici o perspectivă nouă pentru cariera mea.
Aveam câteva promisiuni de angajare, urmau 2-3 interviuri, câteva teste online, dar promisiunile nu se concretizau, iar frustrarea mea creștea.
În martie 2018 a venit pe lume primul copil, Ilinca. Atunci mi-a venit puțin mintea la cap. Am zis că o să muncesc din greu și o să avem tot ce ne trebuie.
Schimbarea m-a scos rapid din zona de confort și m-am pus de treabă.
Am lăsat freelancing-ul deoparte și mi-am căutat de muncă din nou.
De data asta am găsit un job în port. În sfârșit norocul a dat peste mine.
Știam cu ce se mănâncă postul de agent portuar, trebuia să pregătesc actele pentru plecarea și sosirea navelor în port și diverse alte acte pentru firma în sine.
Știam că se muncește mult overtime, în weekenduri, noaptea și calculam că toate orele adunate pot aduce un salariu frumușel.
Calculul meu era între 4000 și 5000 lei pe lună.
Încep munca, iar în primele zile colegii erau foarte amabili, dar și foarte secretoși, de parcă eram un agent secret care putea turna orice informație la șef.
Următoarea săptămână au început să-mi spună din frustrările lor.
Șeful îi ținea mult peste program, nu dădea concediu legat, aveau 3-4 joburi concentrate într-unul singur și cel mai rău din toate, salariul foarte mic.
Îi întreb ce probleme sunt cu salariul.
Am aflat că orele suplimentare, de weekend, de noapte și de sărbători nu erau plătite.
Practic muncești mult și ești plătit la minim.
Salariul de început era 1600 de lei pe lună.
Nu i-am crezut la început, dar am fost atent la cele aflate.
Programul de lucru din contract era între orele 08:00 – 16:00, dar în mod normal se lucra până la 17:00.
Nu a existat zi să plec mai devreme de ora 18:00, iar cateodata ne lungeam chiar până la ora 21:00.
Numai într-o saptamana s-au adunat deja 12 ore de muncă suplimentară care trebuiau plătite.
În weekend șeful ne chema la muncă “să învățăm mai repede”.
Apoi, în săptămâna următoare, am prins două zile de sărbători legale, pe care le-am muncit.
Se pare că colegii mei spuneau adevărul.
Într-un final am confruntat șeful, dar într-un mod politicos:
-cum se plătesc orele suplimentare lucrate?
El îmi răspunde că nu se plătesc în primele 6 luni….
-se plătesc retroactiv după 6 luni, sub formă de vreun bonus?
Șeful răspunde că nu se plătesc deloc, sunt trecute în contract doar pentru că legea cere astfel.
-păi cum vine asta? Întreb eu revoltat.
S-a prins ce-l întreb de fapt și mi-a dat de înțeles că asta e jobul, take it or leave it.
Weekend-ul următor am refuzat să mă mai duc, motivând că lucrez la alt proiect.
Am mai repetat treaba asta înca un weekend, iar apoi mi-a cerut să plec.
Nu avea nevoie de un angajat care nu se supune.
Salariul ala mare de 5000 de lei pe lună, era de fapt doar 1600 lei și multă muncă moca.
Cariera pentru care făcusem atâta școala se terminase oficial.
Nu aveam de gând să mai caut un loc de muncă în domeniul portuar sau naval.
Mi-am căutat din nou de muncă și o lună mai târziu eram angajat la altă companie din oraș, pe partea de marketing. În paralel mai aveam un job remote, în care lucram ca webdesigner.
Am zis că de data asta o să ajung să câștig bine.
Dar lucrurile nu au stat chiar așa.
După 6 luni în care am muncit la două joburi în paralel, câștigam 2200 lei pe lună și abia îmi ajungeau.
Odată cu copilul au crescut și nevoile în casă.
Am simțit cum mă sufoc. Mă tot întrebam de ce naiba am renunțat la o carieră banoasă, ca să încerc să-mi urmez visul prostesc.
Nimic nu se lega, nu mă puteam adapta la nici un loc de muncă, iar programul de birou mi se părea în zadar.
De multe ori munceam activ 4-5 ore pe zi din norma de 8-9 ore, iar restul erau irosite cu sarcini inutile, stat degeaba și uitat pe pereți.
Într-un final mi s-a atras din nou atenția că dacă nu îmi fac treaba mai bine, o să zbor de aici.
Vina era din nou a mea.
Obișnuit ca în voiaj, 6 luni de zile mă implicam foarte tare și dădeam tot ce-i mai bun, apoi luam o mica pauză și lăsam lucrurile mai ușor.
Angajatorul vedea lucrurile altfel: muncești la capacitate maximă sau zbori.
Eram bun la partea mea de job, dar nu era suficient.
Salariul era mic, cerințele erau mari, iar eu eram din nou în pragul unei concedieri, dar cu un copil de 6 luni de hrănit.
În continuare nu știam în ce direcție să o iau.
Să deschid un business sau poate ar fi bine să mă întorc la navigat?
Într-un final, soția a insistat să deschidem un business, cel cu cabina foto.
La început m-am opus, mi-a fost frică… dacă nu merge?
Dacă ne pierdem toți banii?
Dacă nu o să cumpere nimeni de la noi?
Și multe alte întrebări prostești, născute dintr-o frică înrădăcinată adânc din copilărie și școală.
În septembrie 2018, după 6 luni de frustrări, din cauza orelor muncite în plus, salariului mic și a fricii că puteam fi concediat oricând, am pus mâna și am deschis firma.
La început a fost greu, nu prea aveam contracte, dar pentru prima dată în viață mea, îmi plăcea ce fac.
Căutam contracte cu Ramona, încercam strategii noi de marketing, încercam produse noi și totul era foarte interesant.
La 8 luni de la deschiderea firmei, mă aflam iar în dilema în care cele două lucruri pe care le făceam în paralel nu se mai pupau.
La locul de muncă auzeam vorbe, că nu mă mai dedic jobului, iar de multe ori nu aveam timp să fac tot ce îmi propuneam la business, pentru că eram prins la job, uitându-mă pe pereți toata ziua.
Abia așpteptam să vina weekend-ul, să pot lucra exclusiv la business.
De data aceasta decizia a fost relativ ușoară.
În Aprilie 2019, am plecat de la job și m-am axat full time pe business.
Și aici au fost perioade și perioade, ba lipsa contractelor, banii erau mai puțini decât anticipasem, dar ne descurcam.
După un sezon încheiat cu succes în 2019, am stat și m-am gândit la tot ce nu mi-a convenit la joburile anterioare.
Pe primul loc era lipsa de flexibilitate, eram obligat să respect programul de muncă, chiar dacă nu aveam nimic de facut în ziua respectivă.
Erau multe zile în care puteam cu usurință să-mi termin programul în 3-4 ore, iar restul orelor să le folosesc productiv.
Era foarte obositor să stau degeaba și să-mi irosesc timpul, când aveam atâtea lucruri de rezolvat.
Am început să caut locuri de muncă unde îmi puteam stabili programul de muncă de comun acord.
Evident că nimeni nu era dispus să ma angajeze în condițiile astea, dar erau de acord să colaborăm și eram plătit în funție de orele muncite.
Salariul pentru colaborare era micuț, dar îmi oferea flexibilitate.
Puteam opta să nu vin vineri și luni la birou, dacă aveam evenimente în weekend.
Genul asta de job a început să-mi convină, așa că am continuat să lucrez în acest regim.
Acum aveam program flexibil și făceam ce-mi place, dar caștigam prea puțin.
M-am gândit la o ultimă tentativă să mă întorc la navigat, pentru câteva voiaje.
În Mai 2019, imediat după ce am renunțat la ultimul loc de muncă, mi-am refăcut cursurile IMO care-mi lipseau și m-am apucat din nou să depun CV-uri la firme de crewing.
Acum firmele nu se înghesuiau să mă angajeze, datorită celor 4 ani de pauză de la ultimul voiaj.
Refuzurile nu erau momentan o problemă, pentru că aveam suficientă activitate la uscat.
Sincer, nici eu nu mai aveam aceeași energie și dorință de a pleca în voiaj, pe care o avusesem cu câțiva ani în urmă și vedeam acest lucru de fiecare dată când trebuia să depun un CV nou.
Dacă la primele voiaje mă duceam personal la 20 de firme pe lună și depuneam tot atâtea CV-uri, acum nu aveam chef nici măcar să dau câteva telefoane.
Trăgeam de mine, întârziam, nu aveam chef, mă obosea gândul și pur și simplu nu mai era la fel.
Chemarea către acest domeniu dispăruse complet.
Din cauză că nu puteam să mă decid odată ce vreau sa fac, pierdeam și contracte cu cabina foto și consumam energie aiurea cu planuri care nu aveau să se materializeze.
Prin Ianuarie 2020 am spus gata, cariera mea de navigator a luat sfârșit, nu are rost să mă întorc pe navă, de aici trebuie să-mi găsesc un rost la uscat.
Ultimul meu voiaj s-a încheiat în Februarie 2016, iar acum, 4 ani mai târziu, luam în sfârșit decizia de a renunța definitiv la navigat.
Faptul că nu am putut sa iau decizia corectă, la momentul potrivit, m-a ținut pe loc mult timp.
O lună mai târziu, în februarie 2020, lucram ca grafician la o companie locală, iar în weekend mergeam la evenimente.
Îmi era foarte ok asa, simțeam că am control total asupra vieții mele, chiar dacă nu câștigam foarte mult.
Am decis că banii nu o sa fie o problemă, dacă țin cheltuielile sub control.
Lucrurile mergeau în sfârșit bine și mă puteam relaxa puțin.
Dar viața nu te lasă mereu să te relaxezi, iar în Martie 2020, a venit pandemia…. evenimentele au fost interzise, business-ul nu a mai produs nimic, iar firma la care lucram s-a închis.
Trecuseră 4 ani de la decizia de a renunța la navigat, aveam un business care prindea aripi și în sfârșit începeam să-mi găsesc locul în societate.
Au urmat 3-4 luni în care nu am produs mai nimic, iar singura sursă de venit a fost, din nou, salariul soției.
Dacă pandemia ar fi venit cu un an în urmă, m-aș fi gândit imediat să plec în voiaj, dar această variantă nu mai exista pentru mine.
Și atunci mi-am dat seama că de fapt nu am încercat niciodată cu adevărat să mă adaptez la viața de la uscat.
Eram frustrat că existau șanse mari să închid business-ul și să declar faliment, din nou.
Era aiurea să adaug încă un rateu pe lista mea de idei.
La un moment dat rateurile se transformă în frustrări, iar frustrările te pot face să te îndoiești de calea aleasă.
În loc să las emoțiile să preia controlul, mi-am pus capul la contribuție și oportunitatea a venit repejor.
În Iunie 2020, s-a dat drumul la evenimente mici și între timp am început colaborarea cu un IFN de credite de nevoi personale, așa că am început să lucrez în paralel.
În timpul săptămânii eram la job, iar în weekend mergeam la evenimente, rutină pe care o păstrez și azi și pe care am învățat-o de la navă: câteva luni lucram intens, apoi mă relaxam o perioadă.
Mi-am dat seama că funcționez mult mai bine în acest ritm, decât cu un program clasic.
De aici mi-a fost relativ ușor să mă adaptez la situații noi.
În aceeași perioadă am început cursurile de fotografie. Am zis că este un moment oportun să-mi extind serviciile și să învăț ceva nou.
Eram conștient ca voi avea mai puține evenimente de acum încolo și nu mă puteam baza doar pe cabina foto.
Pe lângă toate astea, trebuia să-mi fac timp și pentru treburile casei, nu puteam neglija nimic.
A fost esențial să-mi valorific timpul foarte bine, în perioadele aglomerate, altfel nu aș fi făcut față.
Apoi pandemia și-a urmat cursul normal. Din Octombrie 2020 au continuat restricțiile, nu s-au mai organizat evenimente și lumea a continuat să țină de bani din răsputeri.
Între timp am renunțat la colaborarea cu Ifn-ul de credite și m-am angajat în asigurări. Am vrut un plan de rezervă în caz că treaba cu evenimentele nu merge în favoarea mea.
În aceste momente dificile, regretul își poate face loc în viața ta cu foarte mare ușurință, mai ales dacă nu ești dispus să te adaptezi rapid și să iei lucrurile ca atare.
Am avut momente în care am regretat deciziile majore din viața mea și mi-am pus întrebări îndoielnice.
===========
De ce nu am ales altă cariera la 19 ani?
Dacă nu renunțam la navigat așa devreme și mai continuam o perioada?
De ce nu am ales un business care să reziste și în timpul pandemiei?
De ce nu am început un business mai devreme?
Dacă mergeam la muncă în altă țară, nu era mai bine?
===========
Regretul a făcut parte din viața mea, o bună bucată de timp.
Acum că am 32 de ani, îmi dau seama că regretul este o pierdere de timp.
De ce aș regreta că până la varsta de 26 de ani am vizitat 4 continente, câteva țări și orașe, am avut numeroase experiențe, mi-am cumpărat propria locuință și am pus și niște economii deoparte.
Practic am început viața cu dreptul, lucru pe care nu l-aș fi reușit lucrând la uscat și alegând altă cariera la 19 ani.
Este întotdeauna mai bine să încerci ceva ți să îti dai seama dacă îti place sau nu din proprie experiență, decât să traiești în regret.
Mi-am dat seama că nu e un capăt de lume dacă schimb cariera, lucru absolut normal pentru generația mea. Aș fi regretat mult mai mult dacă nu aș fi avut curajul să fac acest pas.
Mi-am dat seama că dacă învăț să iau decizii decisive, corect și rapid, o să am mult mai mult de câștigat decât dacă îmi pierd timpul aiurea în zona de confort.
Orice business aș fi ales, nu aveam cum să previn pandemia. Consider că pandemia m-a învățat niște lecții de de viață și business, pe care nu le-aș fi învățat în alte condiții. Nu are rost sa regret aceste lecții.
Dacă începeam un business cu 2-3 ani mai devreme, acesta ar fi avut aceeași soartă ca și celelalte: falimentul.
De ce? Pentru că nu știam să fac nimic la vremea respectivă.
Nu știam cum să fac marketing, grafică, cum să fac un site și să-l urc pe prima pagină pe google, nu știam să vând servicii sau cum să vorbesc cu un client.
Toate aptitudinile de mai sus le-am învățat în timp.
Lucrul în străinătate nu era o opțiune favorabilă pentru că nici în alte țări situația nu este mai roz.
Într-un final mi-am dat seama că nu trebuie să regret nimic.
Acesta a fost drumul meu în viață, iar fiecare are propriul drum de croit prin viață.
Am acumulat anumite experiențe, am trăit anumite bucurii și anumite frici și acum pot povesti mai departe despre ele.
Dacă ești în situația în care vrei să te oprești din navigat, nu îți pot spune cum să o faci. Tu trebuie să-ți alegi singur calea.
Dacă vrei să schimbi cariera, nu este un capăt de drum.
Te cicălește la cap soția? Aici nu am găsit nici eu o soluție….
Poate schimbarea va fi grea, cum a fost și la mine sau poate îți va veni foarte ușor.
Singurul sfat pe care ți-l pot da, este că dacă simți că schimbarea este următorul pas logic în viața ta, go for it.
Și nu uita: regretul este o pierdere de timp și energie. Nu poți schimba alegerile deja facute.
© 2023. All Rights Reserved.